„A fost o vară grea”

La prima vedere, Vama era aceeași. O forfotă neîntreruptă, tarabe cu orice ai putea (sau nu) să ai nevoie într-o vacanță la mare, o împletitură de mirosuri de mâncare prăjită în ulei și muzici care țâșnesc de la fiecare colț. Mașini, pectorali, bronz, bikini, alcool, brățări, cântări în stradă…

Pentru Georgiana, nu e deloc la fel ca în alți ani. În fiecare seară pe la 6 își începe tura la bar echipându-se cu mască, mănuși chirurgicale și apoi dezinfectând o mulțime de lucruri, de la aparatul de plată cu cardul până la tejgheaua și geamurile de plexiglas care separă acum clienții de bar.

La acest început de august, județul Constanța nu e tocmai sus în “topul” cazurilor de COVID-19. Dar în Vamă, ca și în celelalte stațiuni, vin oameni din toată țara. Un “melting pot” în care orice caz asimptomatic poate contamina nevăzut, neauzit, zeci de alte persoane. Cu atât mai mult la terase, acolo oamenii mănâncă, beau, fumează, vorbesc tare sau strigă, de cele mai multe ori fără măști și uneori fără distanțare fizică.

La fel ca alte zeci de mii de oameni din industria horeca, Georgiana ia în fiecare zi contact cu sute de necunoscuți. Riscul de a contracta covid a devenit un risc profesional. Și în multe locuri, angajații horeca se găsesc între ciocan și nicovală, între riscul de a contracta boala și indiferența – să îi zicem așa – patronilor. Chiar la terasa alăturată barului unde lucrează Georgiana, vreo sută de oameni se înghesuie “ca în vremurile bune”, dansând frenetic, corp lângă corp, umăr la umăr. Nici măcar unul nu poartă mască.

La terasa Georgianei, lucrurile stau cu totul altfel. Bodyguardul de la intrare limitează numărul de persoane. Se servește doar la bar, se plătește doar cu carduri bancare, iar angajații sunt protejați de panouri de plexiglas. La fiecare tură de noapte, Georgiana folosește litri întregi de alcool sanitar pentru a dezinfecta. Fiecare angajat își măsoară periodic temperatura și o notează într-un caiet.

Georgiana este obișnuită cu orele lungi de lucru și își face meseria cu plăcere și pasiune. Dar la capătul turei, când crepusculul răsare violet deasupra mării și a trupurilor zgribulite pe plajă, se simte epuizată. De respiratul prin mască. De efortul conștient de a dezinfecta lucruri. De a nu atinge nimic fără mănuși. De strângerea de inimă pe care o are la fiecare client care încearcă să îi vorbească pe lângă paravanul de plexiglas. Dar mai ales…

… de permanenta incertitudine care însoțește măsurile de restricție. Se va închide sau nu terasa la 23:00, privând-o de turele ei de noapte? Va mai lucra sau nu după duminică asta, când se zvonește că terasele s-ar putea închide chiar de tot? Și mai ales… sentimentul de nedreptate pe care îl încearcă atunci când ea și colegii folosesc măști, mănuși, paravane de plexiglas, termometre, litri întregi de dezinfectant… și autoritățile nu fac nicio diferență între terasa lor și altele din Vamă.

“Le simt pe toate”, mi-a scris Georgiana, atunci când a văzut fotografiile. „A fost o vară grea”.