Într-o seară de mai, Christine stătea în fața calculatorului, introducând datele pentru check-in-ul online. A doua zi de dimineață urmau să plece la Florența, de ziua ei. I-a cerut și lui Ionuț buletinul, dar cartea lui de identitate nu era de găsit nicăieri prin casă. În toiul nopții, s-au urcat în mașină să-l caute și la Ionuț la serviciu. În zadar. Nu au mai văzut Florența.
Câteva luni mai târziu, noile planuri de concediu vizau Grecia. Cu o săptămână înainte de plecare, lui Ionuț i-a fost suspendat permisul de conducere. Nu au mai văzut nici Mediterana.
„În ultimii ani, am ales mai degrabă să merg în afara țării și să explorez”, spune Christine Kropf. „La douăzeci de ani nu aveam posibilitățile să fac asta, așa că acum eram într-o dispoziție să văd trei-patru țări pe an.” Christine are acum treizeci de ani și lucrează la resurse umane într-o companie multinațională. „Pandemia mi-a tăiat aceste obiective”, adaugă ea cu tristețe.
Pentru vara aceasta, marea la greci era din nou în plan. Precum și un traseu prin Budapesta, Viena, Praga. Din cauza coronavirusului, au dat albastrul de Halkidiki pe albastrul de Jurilovca. Pentru Ionuț Ruscea, în vârstă de 36 de ani și responsabil de mediu la Ikea România, decizia nu a venit deloc cu dezamăgire. Când vine vorba de petrecut timpul liber, preferințele lui Ionuț și ale lui Christine sunt ca apa și uleiul. Christine este „animal de cazare”, cum singură își spune în glumă, iar Ionuț „preferă mai degrabă să stea în cort sau la rulotă sau într-o gaură săpată în pământ”, cum tot ea își descrie, chicotind, partenerul. Dar anul acesta au căutat amândoi un loc care să fie mai retras. Pandemia i-a adus pe o cale de mijloc: au petrecut o săptămână în rulota unui prieten, în curtea acestuia din Jurilovca.
La zece dimineața, parcarea micului port de unde pleacă bărcile spre Gura Portiței e plină ochi. Oameni cu bagaje de plajă, umbrele și pălăriuțe mișună pe lângă pontoane, așteptând barcagii. Ionuț a sunat de dimineață și a făcut rezervare. Cât așteaptă să ajungă și ceilalți zece pasageri din barcă, își ia o bere. Sub prelata bărcii de un grena spălăcit, folii groase de plastic, pe post de ferestre, înconjoară scaunele. Sunt închise cu fermoar și spațiul relativ restrâns pare amenințător în vreme de pandemie. Pe geamul din față e lipită o foaie A4 care anunță că purtarea măștii e obligatorie. Oamenii se urcă în barcă, ocupă câte un loc, dar nu toți poartă mască. Distanțarea e practic imposibilă.
„Noi am purtat mască de fiecare dată”, spune Ionuț, „dar nu toți purtau. Când e vânt, te uiți ce stropi vin și de unde.” „De fiecară dată când coboram din barcă”, adaugă Christine, „ziceam ok, sper că nu am luat nici de data asta.”
Ideea de a renunța complet la concediu nu era o variantă. „O luam razna în casă dacă nu plecam deloc în concediu”, spune Christine. „Asta a fost provocarea, a trebuit să alegem destul de isteț în așa fel încât să fie oarecum sigur, dar să ne satisfacem și nevoia asta de a schimba un pic atmosfera și a simți că nu a trecut anul fără o vacanță.”
Din martie, Christine lucrează de acasă. Om de resurse umane, destul de mult în contact cu oamenii, se luptă acum cu impactul pe care îl are online-ul asupra inițiativelor de învățare în grup. „E foarte greu să refaci în online interacțiunea din timpul unui workshop/training și să păstrezi oamenii acolo timp de două-trei ore.” Pentru Ionuț, a fost puțin mai ușor. Doar în luna martie, a lucrat două zile pe săptămână de acasă, în rest a fost la birou.
La Gura Portiței, bărcile andochează la țărm, lăsând să curgă din ele valurile de turiști. Mare parte din nisipul plajei este acoperit de șezlonguri, prosoape și corturi. Corturi de toate culorile și dimensiunile, unele mai mici pentru cei care vin doar în week-end, altele, adevărate castele din pânză, pentru cei care obișnuiesc de ani de zile să stea acolo perioade mai îndelungate.
Vântul bate, făcând marea mai învolburată și căldura mai suportabilă. Tenul mai deschis al lui Ionuț începe să prindă culoare. Spre sfârșitul zilei, se asortează deja cu asfințitul.
Apa rece tâșnește din furtun și se lovește de corpul bătut de soare. Arșița de sfârșit de iulie în Dobrogea se simte încă de la primele ore ale zilei. Umbrarul improvizat deasupra rulotei nu prea mai face față. Azi este zi de lenevit prin curte, iar dușul la furtun este singura metodă de răcorire.
Christine mai dă o pagină din „Sub luna de șofran”, iar Ionuț se pregătește să plece la Profi. A hotărât să facă spaghete alio, olio e peperoncini la prânz. La supermarket în Jurilovca, lumea poartă mască. Cumpără și niște ardei capia. E rețeta lui, iar ardeiul roșu e pentru culoare.
„Principala diferență între mine și Ionuț este că, în momentul în care plecăm în genul ăsta de excursii, lui îi place să trebăluiască pe lângă casă, mai taie o buruiană, mai gătește”, spune Christine.
„Mie îmi place destul de mult pur și simplu să stau pe acolo, prin curte”, spune Ionuț. „Simțeam așa nevoia și fix cu gândul acesta am mers: mă duc acolo și vreau să mă plictisesc, adică să treacă vreo două trei zile în care să nu fac prea multe chestii.”
Serile, după ce soarele se mai domolea, erau pentru plimbări, o dată la cetatea din Enisala, altă dată la Capul Doloșman. Sau pur și simplu pe străzile satului, admirând vechile case lipovenești, gardurile albastre de lemn și puzderia de flori din fața curților. Uneori, se mai opreau la Sailors, terasa din centru, pentru un pește sau o pizza.
„Pentru mine experiența asta a fost despre faptul că pot să ies din zona de confort și să mă simt bine”, spune Christine. Se descrie ca genul care se uită de cincisprezece ori la o cazare înainte să facă rezervare, citește review-urile, merge în destinații noi cu oameni care știu locul. Poate pentru că nu a călătorit foarte mult cu părinții când era mică, iar când o făceau era mereu în locuri cunoscute. „Dacă nu știu exact unde mă duc și ce urmează să fac, există o doză destul de mare de anxietate.” Are tot timpul emoții când pleacă cu Ionuț și el e cel care organizează. „Pentru că avem gusturi atât de diferite sau nevoile noastre sunt atât de diferite, am emoții pentru că nu sunt convinsă că ceea ce lui i se pare minunat sau de vis, o să fie și pentru mine.” Până la urmă, la Jurilovca, i s-a părut frumos, „a fost mai bine decât se aștepta.”
Pentru Ionuț, a fost concediul dorit. Cu coronavirus sau fără, este genul de loc și de vacanță la care s-ar întoarce mereu. Și a fost încă o confirmare că da, vrea și el rulotă.
Iar vara aceasta, Covidul i-a apropiat în alegeri.
— A fost ok per total, nu? Ți-a plăcut?, îl întreabă Christine pe Ionuț.
— Da, răspunde el.
— Mă mai iei?
— Mdaa…
— Așa scârțâit?
— Da, te mai iau, dar cu bilet de întoarcere. Și te trimit acasă când mă superi, râde Ionuț.
Christine se strâmbă la el. Râd amândoi.