Zi cu zi în pandemie

De săptămâni întregi am consumat știri despre coronavirus la micul dejun, prânz, cină și în miez de noapte. Vorbești cu colegii, este singurul subiect. Vorbești cu părinții, la fel. Prieteni, de asemenea. În bula mea de pe rețelele sociale, toată lumea pare foarte conștientă de situație și de gravitatea acesteia, chiar dacă mai întâlnești nelipsita glumă ocazională.

Dar eram curiosă cum o văd alți oameni. Și trebuia să lucrez, să fac ceva.

Împreună cu partenerul meu, am decis să facem o călătorie prin țară, pentru a documenta cum s-a schimbat viața de zi cu zi. Cu hotelurile închise și alte spații de cazare nesigure, am mers cu o autorulotă oferită de Joy2Wander.

A doua zi după ce autoritățile române au impus restricții de circulație, am plecat.

Ziua 1, 24 martie – 762 de cazuri, 8 decese

Nu am văzut niciodată Bucureștiul atât de gol. Este prima zi după ce o ordonanță militară cerea oamenilor să rămână acasă. Cu bagajele gata, provizii făcute și bateriile încărcate, conducem pe străzi aproape pustii până la locul din afara orașului unde vom lua autorulota.

Întotdeauna mi-am dorit să plec într-o astfel de călătorie, dar nu mi-am imaginat niciodată că voi folosi autorulota în scopul izolării.

În lupta împotriva răspândirii COVID-19, România a dorit să facă pași rapizi. A închis școlile la începutul crizei și a impus restricții de circulație înainte ca numărul morților să ajungă la 10.

Pe 24 martie, ziua în care am plecat, sunt 762 de cazuri confirmate în România și opt decese.

Ne mutăm bagajele în autorulotă, umplem micul frigider și pornim la drum. La scurt timp după ce am ieșit din București, sună tata. Pe Facetime. Nu i-am spus despre această plecare, așa că ezit să accept apelul video. Nu vreau să-l îngrijorez. Mă gândesc totuși că va vedea fotografiile în curând și răspund.

Rafale de vânt zguduie rulota în timp ce conducem. Pe drum vedem în general doar camioane, și câteva mașini. În spatele majorității parbrizelor, se află un șofer care poartă mască.

Prima noastră oprire este la piața din Alexandria. În spatele unei tarabe cu morcovi și țelină, Estera poartă mănuși albe de cauciuc. Luna viitoare va împlini 60 de ani și fie ploaie, fie vânt, fie virus, ea vine la piață să-și vândă legumele. Estera ia unele măsuri de precauție, cum ar fi utilizarea dezinfectantului și purtarea mănușilor, dar lipsa ei de îngrijorare vine din faptul că nu există niciun caz de coronavirus în Alexandria. Niciun caz confirmat adică, România mișcându-se foarte lent când vine vorbe de testare. Mă simțeam foarte nefiresc să fac fotografii fără să mă apropii de oameni; să le ascult poveștile ținându-i în același timp la o distanță sigură. Știam însă că nu mă pot apropia la mai puțin de doi metri, că trebuie să stau departe de locurile aglomerate, că mai bine nu ating suprafețe și că trebuie să mă spăl bine pe mâini imediat ce mă întorceam la rulotă.

Dumitru Subțirelu, 52 de ani, vinde cartofi în apropiere. „Am avut doar 10 clienți de azi dimineață”, spune el. Îi este teamă că produsele sale se vor strica.

La întoarcerea către autorulotă, trecem pe lângă o patiserie. O femeie în uniformă roșie servește clienții printr-o crăpătură a unei prelate groase de plastic care acoperă vitrina magazinului.

Pe măsură ce călătorim mai spre sud, de-a lungul Dunării, frecvența radio preia un canal bulgăresc. Nu înțeleg nimic din ceea ce spun, cu excepția cuvântului coronavirus. La punctul de trecere a frontierei de la Bechet, coada camioanelor care așteaptă să treacă se întinde pe kilometri.

Satele prin care trecem sunt goale.

Parcăm noaptea pe malul Dunării. Tăcerea este întreruptă sporadic de lătratul unui câine.

Ziua 2, 25 martie – 906 cazuri confirmate, 13 decese

Să mergi cu autorulta pe șosele acum e ca și cum te-ai plimba cu caravana circului. Toate privirile, fie ele puține, sunt îndreptate spre noi. Unii oameni ne fac cu mâna.

După relatările din presă despre un preot care a folosit aceeași linguriță euharistică pentru zeci de oameni, bisericilor li s-a interzis să desfășoare slujbe – acestea pot transmite predicile doar online.

În Drobeta-Turnu Severin, se aude slujba când trecem pe lângă o biserică. Câțiva credincioși sunt adunați în fața ei, aproape de difuzoare. Nu au voie să intre. O femeie stă mai departe pe o bancă, sub o umbrelă roșie, și ascultă. La piață, oamenii cumpără fructe și legume, femeile vând flori. Dacă nu ar fi măștile de pe fețele oamenilor, ai crede că nimic nu s-a schimbat.

Peste drum, o femeie vinde ziare. Avea șapte chioșcuri de ziare, acum mai are doar două. „Vânzările au scăzut și nu-mi pot permite să mai țin angajații. Vom muri de foame, noi toți cei cu afaceri mici”, spune ea.

Este aproape apus când ajungem în Timișoara. Trecând pe lângă clădirile baroce spre Piața Libertății, ai senzația ca te afli pe platoul de filmare al unui film apocaliptic.

Puține sunete întrerup tăcerea: pașii unui trecător pe piatra cubică, un tramvai în depărtare, un porumbel.

Pustietatea asta este greu de suportat, dar și reconfortantă în același timp.

Sunt o mulțime de polițiști pe străzile orașului, chiar dacă acestea sunt aproape goale. Este pentru prima dată când suntem opriți și verificați.

Înainte de sfârșitul zilei, mai facem o oprire în Arad.

Este ziua mea de naștere azi.

Ziua 3, 26 martie – 1.029 cazuri confirmate, 17 decese

Mă trezesc lângă râul Mureș. Pe un deal din apropiere, se zăresc rămășițele unei vechi cetăți. O turmă de oi își croiește drum pe câmp.

Locul ăsta pare departe de covid și de toate.

Pe marginea drumului de la Arad spre Deva, într-o pădure mică, îl întâlnim pe Vasile, 63 de ani. Lucrează în silvicultură de mai bine de 42 de ani. De origine din Maramureș, acum locuiește în Păuliș cu soția sa. Copiii lor sunt toți mari și au plecat de acasă.

„Natura nu a îmbolnăvit pe nimeni”, spune Vasile despre faptul că e la muncă în aceste zile. „Nu a existat o boală ca aceasta, nu în viața mea. Să nu poți da mâna om cu om, să nu mă apropii de nimeni.”

Ceva mai departe pe E68, Dan, șofer de camion în vârtsă de 35 de ani, este mai îngrijorat. “Până vine Paștele, nu vom mai avea un loc de muncă. Nu mai există cerere pentru anumite mărfuri. Compania noastră are 70 de camioane. Peste două săptămâni, doar 10 vor mai circula.” Tatăl a doi copii, Dan se întoarce din Belgia către orașul său natal, Sibiu.

„Poate că va fi o pauză bună”, spune el. „De ani de zile conduc și conduc. Sunt acasă doar două zile pe săptămână, cel mult.”

În Deva ne oprim la un McDrive. Mi-e poftă de cartofi prăjiți. Dar autorulota nu încape la drive și nu servesc pietoni.

În parcare, un șofer de taxi care poartă o vizieră și mănuși verzi de cauciuc spune că ne-ar fi ajutat cu plăcere dacă nu ar fi fost cu soția și bebelușul lor.

Renunțăm la ideea de cartofi prăjiți și mergem mai departe.

În Alba Iulia, o mașină de poliție patrulează în centrul orașului, îndemnând oamenii, prin megafon, să rămână în case. Vecinii discută din balcoane.

Ziua 4, 27 martie – 1.292 de cazuri confirmate, 24 de decese

Aseară am parcat într-o rezervație de stejari bătrâni de lângă Sighișoara. Am găsit locul prin intermediul aplicației park4night.

Ajunși seara, pe întuneric, nu am văzut frumusețea care ne înconjura. De dimineață însă, mă minunez de coroanele uriașe ale stejarilor bătrâni care parcă sunt acolo să ne păzească. Păsările cântă în jur. Decidem să petrecem ziua acolo. Pe la prânz, ne vizitează un soldat de la baza militară din apropiere. A fost însărcinat să informeze oamenii că ar trebui să rămână izolați acasă.

„Ce pot să spun, mai izolat decât așa nu poți fi”, spune el zâmbind. Este prietenos și rămâne la o discuție. Crede că ar trebui instituite restricții mai stricte, că oamenii ar trebui să aibă voie să meargă la cumpărături doar o dată la trei zile. De asemenea, este îngrijorat de faptul că prețurile cresc. „Cumpărai legătura de ceapă verde cu trei lei, acum e șase”.

El este unul dintre cei cinci oameni pe care îi vedem în acea zi. Ceilalți sunt un bărbat pe bicicletă cu câinele său, un altul care plimbă cinci sau șase câini și un cuplu tânăr la plimbare.

Faptul că sunt în natură mă face să mă simt în siguranță, de parcă nicio pandemie nu ar putea ajunge aici.

Pe seară, urmărim știrile, așa cum facem în fiecare seară de când am plecat, iar liniștea și siguranța din timpul zilei sunt în mare parte spulberate. Nu complet, nu încă. Asta până citesc un articol în The New York Times despre situația din Italia, intitulat We Take the Dead From Morning Till Night. Plâng ca un copil și mă simt cu adevărat speriată pentru prima dată – nu pentru mine, ci pentru părinții mei.

Le trimit amândurora mesaj, spunându-le să aibă grijă, să rămână în siguranță. Mă culc cu inima grea.

Ziua 5, 28 martie – 1.452 cazuri confirmate, 29 decese

Mă trezește o ciocănitoare. Fac cafeaua, dar cumva reușesc să vărs aproape toată cana în iarbă. Nu-mi pot face alta, pentru că nu mai avem lapte.

Mă gândesc încă la articolul din New York Times, iar liniștea de aici se simte parcă mai curând greoaie decât reconfortantă.

Continui să scriu în carnețel și observ că, pentru prima dată, notițele mele sunt mai mult personale decât observaționale. Îmi dau seama că să documentez ceea ce se întâmplă îmi face bine, psihic.

În timp ce beau ce a mai rămas din cafeaua cu lapte, trece un bărbat cu mașina. Îmi face cu mâna. La întoarcere, se oprește să vorbim, coborând geamul.

– Rămâneți aici până se termină nebunia? întreabă el râzând.

„Nu, ne punem din nou pe drum astăzi”, spunem noi.

Se oferă să ne aducă declarații pe propria răspundere în cazul în care nu avem.

La piață în Sighișoara e plin. Poate pentru că este ora 11:30, iar celor cu vârsta peste 65 de ani li se permite să iasă din casă doar între orele 11:00 și 13:00.

Cumpără fructe și legume. Măștile sunt, încă o dată, singurul semn că trăim în vremuri mai speciale.

Sabina, în vârstă de 75 de ani, spune că tânjește să meargă la plimbare. În afară de asta, viața ei nu s-a schimbat prea mult. În ceea ce privește păstrarea contactului cu prietenii, spune că telefonul este important acum. „Cea mai mare bucurie din aceste zile este să-mi văd familia sănătoasă. Încă.”, adaugă ea.

Ne oprim în Odorheiu Secuiesc ca să punem benzină și apă. La benzinărie, bărbatul brunet, de 40 de ani, care ne ajută să umplem rezervorul de apă, este îngrijorat de viitor. Managementul ia în calcul eliminarea schimbului de noapte din cauza interdicției de călătorie după zece seara, spune el. Aceasta înseamnă că o parte din personalul de acolo va trebui să rămână acasă sau să lucreze mai puține ore.

Următoarea noastră oprire este Miercurea Ciuc. E complet pustiu. Doar câțiva șoferi de taxi stau în mașinile lor, undeva în centrul orașului.

Ne oprim la un supermarket să cumpărăm din nou provizii. Cei câțiva oameni din magazin fac același lucru. Văd un cuplu tânăr, ambii cu măști și mănuși, îmbrățișându-se. Le fac repede o fotografie. Într-un perioadă în care trebuie să stăm departe de alte persoane și nu putem nici măcar să ne îmbrățișăm părinții sau prietenii, un gest ca acesta îmi dă un sentiment de normalitate, chiar dacă doar pentru câteva clipe.

Ziua 6, 29 martie 2020 – 1.760 de cazuri confirmate, 38 de decese

Trag jaluzelele ferestrelor și văd un lac de munte înghețat înconjurat de stânci împădurite. Când am ajuns în întunericul nopții, acest loc era un mare necunoscut.

Lacu Roșu are o legendă ciudată. Este povestea Esterei, o fată frumoasă, cu părul negru și cu ochi de smarald, care într-o zi a întâlnit un băiat chipeș la un târg. A fost dragoste la prima vedere. Băiatul i-a cumpărat o eșarfă albastră și i-a cerut să se căsătorească cu el. Dar a fost trimis la război înainte ca ei să facă nunta. Într-o duminică, când stătea lângă izvor, gândindu-se la persoana iubită, un haiduc a răpit-o pe Estera și a dus-o la adăpostul său din munți. Ea a cerut ajutor munților. Stâncile i-au ascultat rugămintea și o furtună de iulie, ca nici o alta, a făcut ca munții să se prăbușească, îngropându-i de vii atât pe fată, cât și pe haiduc. Conform legendei, așa s-a creat lacul.

Este un loc popular printre turiști, dar acum toate terasele sunt închise, scaunele și mesele lor stivuite în interior.

Ne oprim în Piatra Neamț. Străzile sunt goale. Ne oprim în Bacău. Străzile sunt goale.

În fața unui spital din Bacău au fost instalate corturi de triaj. Au fost plasate în afara spitalelor din toată țara. Spitalul municipal Suceava, unde peste 180 de cadre medicale au fost infectate ca urmare a lipsei echipamentelor de protecție individuală, a devenit epicentrul pandemiei în România.

Trecem un pod la intrarea în județul Galați și văd un grup de bărbați pescuind în râul de dedesubt. Unul dintre ei lucrează ca șofer de camion și obișnuia să conducă în Italia. La întoarcere, a petrecut 14 zile în carantină.

Nu se tem de virus, îmi spun; nu au fost raportate cazuri în satul lor, Cosmești.

Este prima dată când petrecem noaptea într-un oraș. Ne oprim în parcarea unui supermarket din Galați, dar un paznic ne spune să plecăm. Așa că mutăm rulota într-o parcare pentru camioane și dormim acolo. Se simte desconcertant, mai ales cu restricțiile astea pe timp de noapte. Dar este târziu și suntem prea obosiți să găsim altundeva.

Ziua 7, 30 martie – 1.952 de cazuri confirmate, 44 de decese

Deschid jaluzelele și văd camioane, un supermarket și o femeie care face jogging cu mască.

Când intrăm în oraș, suntem opriți la un punct de control al poliției. Agentul zâmbește și ne întreabă care e treaba cu rulota; vrea să arunce o privire înăuntru. Îmi verifică legitimația de presă și ne lasă să trecem.

Galați-ul nu este deloc liniștit. Pe o stradă lângă centrul orașului, cu polițiștii la colț, oameni în vârstă stau pe bănci, bucurându-se de soare și vorbind. Alții stau la coadă la bancomat, la magazin și farmacie. Majoritatea respectă distanțarea socială. Dar totuși se simte diferit aici, cumva prea animat.

La Brăila, la fel. La piață, angajații Primăriei dezinfectează trotuarele din jurul ei. Mă simt ca în Ghostbusters.

Luăm feribotul peste Dunăre. Operatorul de pe feribot ne spune că săptămâna aceasta au traversat mai puține mașini. “Se vede că sunt restricții. De fapt, amenzile au fost cele care au făcut treaba”, spune Marius, un tată în vârstă de 35 de ani. Timp de 18 ani, Marius a lucrat în construcții. Și-a început slujba de operator pe feribot doar săptămâna trecută. „Dacă mă sperii și nu vin la muncă, cine îmi va plăti facturile?”.

Crede că majoritatea oamenilor poartă grija viitorul, întrebându-se ce va urma.

„Acest lucru cu coronavirusul te face să gândești pe termen lung, pune lucrurile în perspectivă, îți schimbă ideile și îți aduce frică … frica zilei de mâine”, adaugă Marius.

Trecem prin Tulcea, pustie, și ne oprim în Sarichioi, lângă lacul Razim.

Vântul zguduie rulota ca o barcă pe valuri. A trecut o săptămână de când am plecat de acasă încercând să documentăm viața de zi cu zi a românilor pe timp de pandemie.

La știrile de seară, auzim despre a șasea ordonanță militară. A șasea în treisprezece zile. Suceava a fost băgată complet în carantină.

Adorm gândindu-mă la ce a spus Marius, gândindu-mă la ziua de mâine.